Oratoriul Mioriţa de Sigismund Toduţă

Rîmbu, Romeo

ISBN 978-606-10-0789-9
2012
tiraj 200
116 pagini
suport hârtie
carte ştiinţifică

Referenţi:
Prof.univ. Dr. Adrian Pop - Academia de muzică "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca
Prof.univ. Dr. Valentin Timaru - Academia de muzica "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca

ARGUMENT

În plan personal, abordarea analitică a simfoniilor lui Sigismund Toduţă - ca un creator reprezentativ pentru şcoala clujeană de compoziţie, în a cărui zestre componistică figurează şi una dintre cele mai însemnate opere româneşti cu subiect mioritic, balada-oratoriu Mioriţa pentru solişti, cor şi orchestră- va oferi prilejul de a cerceta un orizont mai larg al creaţiei muzicale româneşti axată pe această generoasă temă.

Interesant de remarcat este faptul că ocazia acestei cercetări muzicologice a prilejuit şi o deschidere implicită a perspectivei de cercetare, precum şi o înţelegere mai profundă a actului creaţiei muzicale, cu o cauzalitate nebănuită anterior acestui demers: adoptarea unei atitudini de restabilire a unui echilibru firesc în alcătuirea propriilor programe de concert, în favoarea unei constante reprezentări a muzicii româneşti, lucru care se impunea ca o imperioasă necesitate!

Dacă înainte de 1989 programarea unei lucrări româneşti în cadrul fiecărui concert simfonic era o cerinţă sine qua non, interpretarea acelor opusuri fiind un fapt formal, lipsit uneori de discernământul selecţiei valorice, după evenimentele din decembrie, toate instituţiile cu profil muzical au evitat programarea creaţiei compozitorilor autohtoni, ca o reacţie de denegare a acelei obligativităţi.

Acum, după mai bine de două decenii, se impune revenirea la normalitate, prin abordarea unei atitudini echilibrate faţă de repertoriul românesc, reflectată printr-o programare judicioasă şi elocventă a creaţiei muzicale naţionale.

Se cuvine afirmat cu fermitate faptul că protecţia creaţiilor musicale româneşti trebuie să fie o prioritate de prim ordin a forurilor oficiale guvernamentale, prin instituirea unor norme menite să asigure o reprezentativitate corespunzătoare a creaţiei româneşti de valoare, fiind necesar a fi programate în sălile de concert într-un just raport faţă de lucrările aparţinând literaturii universale.

Desigur că aceste norme nu trebuie să aibă un caracter imperativ sau, cu atât mai puţin punitiv însă, prin identificarea unor măsuri stimulative, de încurajare a iniţiativelor care vizează ocrotirea şi propagarea creaţiilor româneşti de valoare, s-ar putea ajunge la restabilirea unui echilibru optim dintre creaţia universală şi cea autohtonă.

Grija noastră pentru conservarea patrimoniului naţional trebuie să aibă un caracter perpetuu, constant susţinut, dar şi mai activ, ca o necesară contracarare a unui fenomen ce devine tot mai prezent în evoluţia societăţii contemporane: globalizarea. Acest fenomen are tendinţa de a estompa ceea ce este specific comunităţilor locale (naţionale), uniformizând cu precădere în plan economic idealurile şi standardele de viaţă ale omenirii, cu repercusiuni concrete şi în plan spiritual, sau în modul de gândire al acestor comunităţi, dispuse să renunţe prea uşor la valorile specifice, în favoarea unor concepte mai bine promovate printr-o subtilă manipulare şi al unui abil proces de marketing. A se vedea în acest sens, “sufocarea” sărbătorii Dragobetelui, în favoarea importatului Valentine’s Day, pentru a ilustra un singur exemplu.