Vasile, Carmen
ISBN 973-613-682-5
2004
50 exemplare
225 pagini
suport hârtie
format: 14,8 x 21 cm
carte ştiinţifică
Introducere
În abordarea
lucrării lui Francis Poulenc La voix humaine, am pornit de la analiza
monodramei având în vedere faptul că este un gen teatral de maximă concentrare
în plan ideatic şi expresiv.
Monodrama se conturează ca
gen în jurul caracteristicii principale de a pune un accent deosebit pe
psihologia personajelor în cadrul acţiunii dramaturgice. Fiind inclusă în genul
psihodramei, preia tendinţa acesteia de a concentra acţiunea dramei asupra unei
singure persoane. Acest lucru nu exclude prezenţa altor personaje în lucrare,
mai ales în acele situaţii scenice în care personajul protagonist este dedublat
psihologic. Personajul protagonist se poate multiplica până la cinci sau mai
multe personaje, condiţia de bază fiind apartenenţa la o singură identitate
psihologică în care eu-l este disipat sau fragmentat prin multiplicare,
proiecţie sau investire cu personalitate a unor elemente scenice.
Urmând
cursurile specializării de regie operă am avut ocazia să mă întâlnesc de mai
multe ori cu varianta muzicală a monodramei, a scurtelor opus-uri de operă de
un act şi un personaj. Aceste creaţii au fost un fenomen firesc înscriindu-se
în tendinţa generală a muzicii moderne de a abandona formele monumetale,
stufoase ale muzicii romantice, înlocuind formele de manifestare ale acestor
sentimente hiperbolizate muzical cu genul cameral. S-au născut simfonii
camerale, orchestraţia a devenit mai transparentă dar în acelaşi timp mai
colorată, iar instrumentele formaţiei au primit un caracter solistic.
Am fost martorii unei
individualizări care permitea o concentraţie psihologică deosebit de intensă a
muzicii. Drept urmare s-au născut psihodrame muzicale.
Monodrama se înscrie în
acest proces firesc.
Caracterul cameral al
genului de operă a devenit un model pentru compozitorii secolului XX, având în
vedere faptul că psihogramele muzicale au fost materializate prin personaje vii
pe scenă.
Dacă monodrama sugerează o
provenienţă din arta teatrală, având ca mijloc de expresie principal vorbirea
(vocea articulată lexical), monodrama muzicală pune în prim-plan cântul (vocea
articulată melodic). În noul gen personajul principal a devenit muzica, firul
acţiunii este condus de discursul psihologic redat prin muzică (şi nu de
acţiunea fizică). Din acest motiv compozitorii utilizează denumirea de MONO –
OPERĂ.
Cele două genuri – teatral
şi muzical – se particularizează în monodramă (pentru teatru) şi monooperă
(pentru muzică) dar au acelaşi trunchi dramaturgic, având în comun ca structură
personajul protagonist unic.
Trecerea la monodrama
teatrală la monodrama muzicală se manifestă treptat, începând cu genul
melodramei, o formă caracteristică muzicii romantice. În acest caz, textul
vorbit şi acompaniamentul muzical sunt două sfere distincte ale procesului
dramaturgic. Monodrama muzicală se naşte din unificarea acestor două straturi
prin contopirea text – muzică. Multe lieduri ale lui Schubert preconizează
monodrama muzicală.
Arnold Schoenberg, la
începutul secolului XX, cu mono-opera Erwartung deschide drumul unui nou
gen dramatic – muzical. La acea vreme îşi denumea încă lucrarea: „monodramă”.
Demersul său novator este continuat de Francis Poulenc cu monoopera La voix
humaine pe care o denumeşte tragedie lirică.
Denumirea de mono-operă
şi formarea repertoriului acestui gen apare în a doua jumătate a sec. XX dar
cunoaşte o explozie interpretativă în anii 90’ ai secolului trecut. Genul şi
denumirea MONO – OPERĂ este larg utilizată, atât de compozitori cât şi de
muzicologii contemporani.
După terminarea studiilor,
ca interpret şi regizor am avut ocazia de a cunoaşte şi a prezenta în prime
audiţii unele mono-opere create de compozitorul Ede Terényi – Zile şi nopţi
nomade (1998), Hortus deliciarum (1998), Amor sanctus (1998),
Behind of silence (1998), Japan’s flowers (1998), MephistoFaust
(1999), Kalevala (1999), Noul Adam (1999), La Divina Commedia
(2004) – de a interpreta regizoral monooperele Erwartung de Arnold
Schoenberg şi La voix humaine de Francis Poulenc şi de a studia
fenomenul creaţiei de monoopere în teza de doctorat Opera monodramă – dramă
a identităţii.
Realizarea scenică unui
număr mare de mono-opere experimentale a deschis o cale spre împlinirea
artistică într-o lume muzicală şi scenică de perspectivă. În urma studiilor de
documentare şi cercetare, am descoperit cu uimire şi mare bucurie că demersul
artistic personal se înscrie într-o tendinţă generală a muzicii contemporane.
Cuprins
Introducere
|
7
|
La voix humaine – psihodramă, monolog, monodramă, monooperă
|
9
|
La voix humaine – o nouă dimensiune a conceptului de eros
şi thanatos
|
17
|
La voix humaine – povestea, drama, tragedia
|
22
|
Reinterpretare dramaturgică
|
30
|
Motivele (temele) muzicale
|
56
|
Personajul protagonist – personajele imaginare
|
129
|
Personajul protagonist –
ea
|
129
|
Personajele
imaginare prezente
|
135
|
Personajele imaginare
invocate
|
138
|
Relaţia dintre personaje
|
139
|
Concept interpretativ
|
142
|
Dilemă dramaturgică
|
142
|
Obiectele scenice-simbol
|
143
|
Spectacolul
|
181
|
Un spectacol experimental terapeutic
|
186
|
Note
|
193
|
Indice de exemple muzicale, figuri, imagini şi tabele
|
211
|
Bibliografie
|
214
|
